Am fost şi eu în MĂTĂSARI 17!

...am văzut şi cele 8 camere, şi o parte din cei 4 prieteni, şi l-am întâlnit şi pe Vali – acum îl cunosc şi pe el, nu numai pe frate-su – şi căţelul! Iuliane, cam puturos căţelul, fă ceva! Se pregătea o seară folk şi era un pic de agitaţie pe acolo. Primul lucru m-a dus cu gândul La Cafenescu...iartă-mi sinceritatea prietene, era altfel acolo. Mai multă pace, linişte şi...ordine. Mă oboseşte agitaţia şi scârţâitul ală infernal al duşumelei. Cred că nu aş putea dormi nici o noapte liniştită acolo cu acel zgomot desprins din ecranizări horror. Poate am îmbătrânit...

JURNAL DE CĂLĂTORIE...

CUM MI-AM PETRECUT SĂPTĂMÂNA TRECUTĂ!

...am lipsit o vreme de pe blog. Adică o săptămână – 23.01 până 30.01 – timp în care am trecut prin Bucureşti, Constanţa şi iar Bucureşti. Nu am putut să mă conectez la net!

„Excursia” asta mi-a reamintit de perioada studenţiei când străbăteam drumurile patriei cu trenurile CFR-ului. S-au mai modernizat acum – au şi priză pentru telefoane, laptop-uri sau casetofoanele maneliştilor navetişti. E k. Nu am mai fost cu trenul de vreo 5 ani... E bine că nu se mai fumează în vagoane. După vreo 16 ore, cu 2 ore de aşteptare în Bucureşti pe un frig inimaginabil, de pur şi simplu nici nu puteai gândi, cu vreo 1 oră întârziere am ajuns în Constanţa. Am ajuns duminică la prânz, în duminica în care Oncescu punea la skandenberg 300 de români, unul după altul...preocupări evoluate, ce mai!

Începând de luni până vineri am predat un curs – Evanghelologie – la CRST, adică Centrul Român de Studii Transculturale. Mărturisesc mă m-a încurajat entuziasmul celor 13 cu care am petrecut 4 ore de studiu pe zi: fr. Vasile la vărsta de 60 de ani pe care îi aveţi şi totuşi căutaţi să învăţaţi, vă gândiţi la masterat şi cărţi pe care să le scrieţi...sunteţi un exemplu! Şi voi ceilalţi care aţi lăsat facultăţi, oportunităţi, confortul din USA să fiţi aici pentru 2 ani şi apoi să susţineţi Evanghelia până la marginile pământului, sunteţi deosebiţi! Tot aici în Agigea am trăit cel mai groaznic frig din viaţa mea, undeva la – 20 de grade! Luni, în prima zi, la sfatul soţiei m-am îmbrăcat şi eu elegant, pantofi şi pantaloni de stofă, pentru prima impresie. A trebuit să merg pe jos vreo 15 minute...am crezut că nu mai ajung! Zici că aveam schiuri în picioare, plus că mă durea faţa şi mâinile de frig...tare frig la mare! Am crezut că dacă e Mare, n-o fi mă rog vreme de plajă, dar nici în halul ăsta!

Am locuit şi cu ocazia asta am cunoscut, la o familie foarte de treabă: Mitică şi Iulia sunteţi nişte oameni speciali. Iulia ai făcut nişte mâncăruri extraordinare! Domnul să fie cu voi şi cu micuţul vostru năzdrăvan – Francis (sper că am scris corect numele).

La întoarcere am stat în Bucureşti vreo 4 ore, timp în care am avut bucuria să mă întîlnesc cu Buric. Frate ce bine că te-am mai văzut şi pe tine! Deşi am vrut să mâncăm o ciorbă pentru care m-a plimbat prin cartierul unde stă de m-a omorât şi mi s-au rupt şi roţile de la geantă...ăia la restaurant...nu mai aveau! Am mâncat în cele din urmă un cartof umplut şi am băut la comun o sticlă de apă minerală (vremuri de criză). Într-un final am mai schimbat şi nişte vorbe aşa face to face, că de discuţii virtuale eram sătul! Tot creţ şi visător ai rămas măi prietene...numai că visele de acum sunt un pic cam mari pentru mine, mă cam depăşesc. Cu speranţa că şti ce faci, abia aştept să mai povestim despre ele şi poate într-un final să facem ceva care să ne unească ambiţiile. Hmm, ce zici? Ai grijă de tine...

Vineri ora 22.45 eram în cuşeta trenului R695, vagon 8, loc 84. Am nimeri cu nişte băieţi cu chef de vorbă...dar nu eram dispus pentru discuţii sterile, aşa ca să mai treacă timpul. Am ales să vizionez ceva pe laptop, ca într-un final să dorm până în Gara de Nord, Timişoara.

P.S. Ce bine e acasă...şi cald, frate!

ROMÂNIA ÎNTRE „FLĂCĂRI VIOLETE”...ŞI ABANDONAREA LUI DUMNEZEU!

Nu pot să cred la câte tertipuri e dispusă mintea umană pentru a masca o înfrângere, ce-i drept extrem, extrem de ruşinoasă! Până într-acolo să mergi încât să cauţi izbăvirea în paranormal! Auzisem pe la talk-show-urile de monden cum că movul va fi în continuare în tendinţe, dar de la asta şi până la „flacăra violetă” e mare nebunia.

De vreo 2 zile care mai de care „specialist” în paranormal şi parapsi – cum scria CTP în editorialul dumnealui – din PSD, PNL au ieşit să motiveze gafele enorme de campanie. Într-o ţară declarată creştină în procent de peste 90% apar oameni pe care îi vedeai mari religioşi cu afirmaţii de genul: „Eu cred în ezoterism. Nu am vrut să pun confruntarea joi. Băsescu e atunci în formă maximă pentru că poartă violet. Joia este ziua Flăcării Violete!”. Apoi familia marelui perdant se dă de ceasul morţii să afle “arma secretă – mânuitorul de energie care l-a destabilizat în aşa hal pe capul familiei”.

Ruşinos! Suntem o ţară care se duce pe râpă nu neaparat din cauza crizei economice şi politice, ci mai degrabă din cauza crizei spirituale! Încet, încet Dumnezeu e scos pe uşa din dos din toate instituţiile noastre. S-a început cu Parlamentul, au urmat şcolile şi încet, dar sigur, urmează Bisericile. Nu aş fi crezut vreodată să citesc şi să văd dezbateri de ore întrebi pe marginea unor prostii violete!

Fără Dumnezeu ţara asta a noastră nu se mai poate redresa. Consider că mai mult ca niciodată, noi evanghelicii trebuie să ne înţelegem rostul şi menirea pe aceste meleaguri. Nu certuri şi bătălii interne pentru scaune, nu disperare după posesiuni, nu conservare ci implicare reală în viaţa socială a ţării – rugăciune, atitudine, comportament exemplar. Că dacă nu…va copleşi flacăra violet tot. E timpul mai mult ca niciodată să Îl prezentăm pe Dumnezeu ca soluţia fiabilă pentru salvarea democraţiei şi libertăţii noastre şubrede şi mai mult, pentru salvarea sufletelor miilor de români!

Old memories...

Româneşte...100%

Am găsit această imagine pe blogul unor prieteni

(Răzvan şi Ale) http://noi2inbucatarie.blogspot.com/ şi e o altă descriere no comment al spiritului carpato-danubiano-pontic!

Când se clatină corabia!

Am auzit că este o categorie aparte de oameni care, în momentul deplasării cu vaporul, suferă de rău de mare! Nu am nici cea mai vagă idee cum se manifestă. Am fost şi eu o singură dată cu vaporul pe Dunăre în una din excursiile şcolare pe când eram prin clasa aIII-a sau a IV-a, dar n-am simţit nimic deosebit. Însă cred că aceşti oameni vor face şi fac tot ce le stă în putinţă să ocolească o călătorie cu vaporul. Din păcate, sau din fericire, încă nu ştiu, în călătoria pe care o avem de făcut prin lumea aceasta, nu putem să rămânem spectatori, marea vieţii îi acaparează pe toţi!

Ce vreau să aduc în atenţia ta însă, dragă cititorule, este altceva: cum ar trebui să reacţionăm în momentul în care simţim că nimic nu mai e sigur sub picioarele noastre? Ce ne facem când se înteţesc valurile şi vântul? Ce atitudine trebuie să ne caracterizeze când, asemenea versului eminescian „dintre sute de catarge, care lasă malurile / Câte oare le vor sparge vânturile, valurile?”, cei dragi sau cunoscuţi au pornit pe marea vieţii şi nu s-au mai întors niciodată?

Niciodată nu pot înţelege de ce, cu fiecare confruntare cu marea, cu valul şi corabia, care uneori îmi reprezintă viaţa… hainele îmi intră la apă, iar tenişii îmi rămân mici şi parcă deciziile îmi sunt mai înţelepte, iar visele îmi sunt mai clare. Nu ştiu de ce valurile şi corabia clătinată mă face să îmi aduc aminte de romanul „Bătrânul şi marea” reprezentând înţelepciunea sau experienţa vieţii – definiţie pe care o dăm cei mai mulţi dintre noi problemelor pe care le-am trăit şi uneori depăşit. Cerul mă face să îmi păstrez idealurile destul de înalte, valurile îmi arată realitatea visului în care trăiesc, iar confruntarea cu marea îmi arată că încă trăiesc; idealurile trebuie să mă îndemne la fapte, care să liniştească marea.

Acum stau şi recunosc că marea e o necesitate a vieţii: cred că nu mi-aş cunoaşte niciodată limitele idealurilor dacă nu ar mai fi şi valurile vieţii. Vestea bună e că este Cristos cu mine…